Se spune ca marea iubire paseste o singura data in viata unei persoane. Nimic mai fals. De fapt, o mare iubire apare ori de cate ori esti pregatit sa te indragostesti pentru o viata intreaga. Problemele apar atunci cand realizezi ca ‘o viata intreaga’ inseamna cam la fel de mult ca ‘totdeauna’, ca persoana pe care o iubesti iti va fi alaturi, vrei nu vrei, la bine si la greu, pentru intreaga existenta. Inspaimantator, nu? Nu chiar.
Mi-am dorit sa descopar si eu barbatul cu al carui trup sa pot fuziona intr-o singura fiinta, sa nu cunosc gustul ca de pelin al tradarii, sa nu cad in capcana iubirilor cu final trist, sa pot sa spun ca am iubit o viata intreaga si apoi, dupa moarte, acelasi om. Iar daca toate acestea nu sunt posibile, atunci as vrea ca macar sa le pot crede. Sa pot rosti, fara ezitare, incredintata ca spun adevarul, ca ‘nu il voi parasi niciodata’. Desi poate nu este adevarat. Dar la acel moment sa-mi para cat se poate de plauzibil.
Constat insa ca, odata cu inocenta, ne pierdem si increderea in cei din jur. Ca purtam cu greu povara esecurilor din trecut, cand am crezut cu tarie ca dragostea noastra va fi pentru totdeauna, numai pentru ca mai apoi, sa constatam inlacrimati, ca nu a fost sa fie deloc astfel. Si atunci, in prezentul pe care ni-l construim prins prin mii de fire invizibile de trecut, ne gasim in incapacitatea de a mai spera ca putem trai fericiti pana la adanci bratraneti.
Dar sa nu ne pierdem totusi peranta. Noi suntem singurii ce putem sa ne refacem aripile din cazaturile vietii.